Un Dumnezeu Imaginar…

Number of View: 1139

 

Un preot din Elveţia, pe care l-am întâlnit cu câţiva ani în urmă, spunea că e bine ca atunci
când faci pregătire cu cineva la un anumit obiect (mate, română, franceză, etc.), să îi ceri întotdeauna bani (dacă are de unde să ţi-i dea), chiar dacă după aceea îi restitui. Zicea că omul nu ştie să preţuiască şi să valorifice ceva cu adevărat, dacă acel lucru nu l-a costat nimic.

Am stat după aceea şi m-am gândit că tot aşa credinţa, botezul şi celelate sacramente, omul le primeşte tot în dar, nu îl costă nimic. Pe Cristos L-a costat totul, dar pe noi nu ne mai costă nimic, decât doar dacă se întâmplă să fim persecutaţi din cauza lor, într-un fel sau altul. Cu cât ne costă mai puţin, cu atât le preţuim şi le valorificăm mai puţin. Cu cât ne costă mai mult, cu atât le preţuim şi le valorificăm mai mult.
Povestirea următoare cred că vine, o dată în plus, să confirme acest lucru:

Filip, un copil care locuia în apropierea unei păduri, era fascinat de frumuseţea frunzelor de toamnă, care fiecare combina anumite culori, într-un mod unic. Imediat ce începea acest anotimp, îşi umplea buzunarele cu pungi de toate mărimile şi se ducea, dispărea pur şi simplu în pădure după cules de frunze. În fiecare seară se întorcea acasă cu pungile pline de frunze, care mai de care mai colorate şi mai frumoase. Şi le golea fascinat pe covor. Părinţii, în schimb, erau disperaţi, deoarece trebuia ca de fiecare dată, a doua zi, să le scoată afară şi să cureţe în urma lor. Dar copilul aducea mereu altele şi altele. Pentru a pune capăt acestui lucru dar şi pentru a-i face o mare bucurie copilului, tatăl se gândi ca de ziua lui Filip să îi facă acestuia o surpriză deosebită.
Îi plăti pe câţiva oameni şi le ceru să strângă din pădure câteva zeci de saci cu frunzele cele mai deosebite pe care le vor găsi. Zis şi făcut. Când copilul se trezi din somn în dimineaţa zilei sale de naştere fu invitat în sufragerie unde pe covor se întindea în faţa sa un munte din cele mai frumoase frunze pe care le-ar fi putut visa vreodată. Părinţii erau nerăbdători să-i vadă bucuria. Dar Filip rămase în uşă ca împietrit. Pe faţa lui nu se putea citi decât o adâncă şi amară tristeţe… Uimiţi la culme, părinţii îl întrebară: „Ce s-a întâmplat? De ce eşti trist? Nu-ţi mai plac frunzele?”. Filip răspunse răbufnind: „S-a dus bucuria mea, ce pot să fac cu frunzele?” Şi mai miraţi, părinţii îl întrebară: „Despre ce bucurie vorbeşti? Noi am vrut să-ţi facem o surpriză. Ne-am gândit că astfel nu va trebui să te mai osteneşti şi să mergi prin păduri ca să cauţi tu însuţi frunzele, zi de zi…”. „Voi nu înţelegeţi, tocmai asta era bucuria mea cea mai mare!”

După ce am auzit această istorioară am realizat că şi mie mi s-a întâmplat la fel – într-un mod absolut ineviatabil – cu cele mai mari cadouri spirituale pe care le-am primit în viaţa mea: credinţa, botezul, mirul, etc. Pentru faptul că nu am pornit eu însămi în căutarea lor, într-un mod personal, ci mi-au fost oferite gratuit, într-un moment când nu eram capabilă să conştientizez valoarea lor decât la nivel teoretic, nu am ştiut să mă bucur, să le preţuiesc şi să le valorific cu adevărat. Cele mai mari cadouri ale vieţii mele au rămas astfel pentru mulţi, foarte mulţi ani nedesfăcute altfel decât la nivel teoretic şi iluzoriu. Acestă istorioară m-a trezit dintr-un somn adânc şi m-a făcut să mă simt ca un om înviat din morţi.

Pentru că m-a ajutat să conştientizez cel mai important lucru din viaţa mea:

fusesem tot timpul un creştin imaginar, care crezuse într-un Dumnezeu imaginar.

 

–  Mihaela Farauanu –



Care este cel mai Important Lucru care s-a Descoperit Vreodată?

Number of View: 2325

 

 

De-a lungul timpului, s-au făcut multe descoperiri în fizică, chimie, biochimie, spiritualitate… Dar cel mai important lucru care s-a descoperit vreodată este că: omul doarme spiritual.  

ARE OCHII INTERIORI ÎNCHIŞI.

Faptul că doarme spiritual este cel mai important lucru pe care omul îl poate afla despre sine, pentru că el este singurul care stă la baza întregii sale nefericiri; precum şi la baza tuturor căderilor sale în păcat.

Nefericirea şi păcatul merg mereu împreună , ele sunt doar un rezultat al netrezirii, al închiderii ochilor spirituali.

Păcatul este cu neputinţă de realizat atunci când omul este treaz, atunci când are ochii interiori deschişi.

De fapt, toate păcatele se reduc la unul singur: somnul spiritual.

Renunţarea la păcat şi nefericire are loc simultan cu trezirea spirituală, cu deschiderea ochilor interiori. Cu înţelegerea lucrurirlor din interior şi nu prin urmarea lor din consrângere.

 

–  Mihaela Farauanu –

 

 



Care este Cea Mai Mare Problemă a Noastră?

Number of View: 1863

 

„Una din cele mai mari probleme ale noastre, este că visăm în loc să trăim. […] Noi trăim în lumea ideilor noastre, a utopiilor noastre şi ne petrecem timpul din iluzie în deziluzie, fără a înţelege nimic din ceea ce ni se întâmplă”[1]

A dormi spiritual este foarte periculos. Dacă în timpul somnului fizic oamenii sunt neatenţi şi nepăsători la ceea ce se întâmplă în jurul lor din punct de vedere fizic, în timpul somnului spiritual sunt neatenţi şi nepăsători la ceea ce se întâmplă în jurul lor din punct de vedere spiritual. Ei par că sunt prezenţi, dar de fapt sunt absenţi. Deşi aud, sunt ca surzii, deşi văd, sunt ca orbii. Poate să li se întâmple orice rău, că ei nu ştiu niciodată din ce direcţie a venit. (Heraclit)

 

Mihaela Farauanu


[1] Jo Croissant, La femme ou le sacerdoce du coeur (Femeia sau preoţia inimii), Éditions des Béatitudes, 1992, p. 99.



Care este Riscul, Adesea Nebănuit de Imens, al Somnului Spiritual?

Number of View: 1367

 

Într-o seară răcoroasă de vară, doi prieteni stăteau de vorbă pe o bancă, într-un parc. Unul dintre ei, era, ca de obicei, trist şi descurajat. Cu câteva luni în urmă, avusese un accident la locul de muncă, care îi afectase ochii iar acum  vedea lucrurile ca prin ceaţă. Văzându-l de fiecare dată când se întâlnea cu el atât de trist, prietenul său, aproape că nici nu mai ştia ce să facă. Aşa că, de data asta, încercă să îl încurajeze, spunându-i sincer ceea ce gândea: „Ştii ce? Chiar dacă acum eşti foarte apăsat de suferinţa ta, ea nu o să dureze decât până la vârsta de 40 de ani.” „Şi după aceea?”- întrebă omul foarte curios. „După aceea vei fi deja atât de obişnuit cu ea, încât nici măcar nu ai să o mai simţi”- îi răspunse, plin de convingere, prietenul său.                                  

Anumite handicapuri, fie că sunt fizice, fie că sunt spirituale, duc în timp la obişnuinţa cu ele şi sfârşesc prin a nu mai fi observate.

De cele mai multe ori, alunecarea în starea de vis spiritual are loc într-un mod atât de imperceptibil, încât omul nici nu mai are cum să prindă de veste că a adormit. Obişnuindu-se cu somnul spiritual, în fiecare zi tot mai mult, la fel cum avea să se obişnuiască bărbatul din povestirea de mai sus cu deficienţa sa de vedere, omul sfârşeşte întotdeauna într-o bună zi, prin a nu mai simţi deloc că visează,… că are ochii spirituali închişi.

Aşa cum există tendinţa ca cel bogat să devină şi mai bogat, iar cel sărac să devină şi mai sărac, aşa cum există tendinţa ca cel bun să devină şi mai bun, iar cel rău să devină şi mai rău, tot aşa există şi tendinţa ca cel trezit parţial să se trezească şi mai mult, iar cel care doarme deja să adoarmă şi mai adânc. Numai că, odată astfel adormit, riscul este ca omul să nu se mai trezească niciodată.

 

– Mihaela farauanu –



“Gena” amneziei spirituale

Number of View: 1160

Primii oameni au fost treji spiritual- după revelaţiile avute de Fericita Anna E. Emmerich  –  doar pentru o singură zi. Doar atât au rezistat înainte de a mânca din pomul oprit şi a li se închide ochii interiori. Şi, din acel moment, au devenit amnezici, au devenit „ca şi beţi” – povesteşte Anna, nu şi-au mai putut aminti drumul către casă, către braţele părinteşti ale Tatălui.

Şarpele le promisese că dacă vor mânca din pomul oprit li se vor deschide ochii şi vor fi ca Dumnezeu. Iar prima parte a promisiunii şi-a ţinut-o: ochii omului s-au deschis tot atât de mari pe cât îi avea el însuşi deschişi, spre a vedea şi a dori răul. Ochii i s-au deschis mai curând spre a fi  ca diavolul, spre a vedea lucrurile  cu ochii lui, ai celui în care crezuseră, şi nu cu ochii  lui Dumnezeu, de care  se îndoiseră. Ascultând de şarpe, primii oameni nu şi-au dat seama câ îl aleg astfel ca şi stăpân al ochilor lor, al vieţilor lor. Din acel moment, din punctul de vedere al şarpelui, ochii omului s-au deschis, dar din punctul de vedere sl lui Dumnezeu, s-au închis.

De atunci încoace, fiecare generaţie s-a născut cu această „genă” a amneziei spirituale, fiecare generaţie s-a născut cu ochii interiori închişi. Ne naştem în somn, trăim în somn, ne căsătorim în somn, avem copii în somn şi, dacă dacă nu ajungem să ne deschidem ochii spirituali la timp, murim tot în … somn.

Cu toate că ne propunem (în mod inconştient uneori) în fiecare dimineaţă din nou  şi din nou să ajungem la fericirea paradisiacă din braţele Tatălui, asemenea unui om beat, încurcăm de fiecare dată drumul şi seara ne trezim în şanţ. Urcăm dimineaţa pe calul iluziei care are grijă să ne arunce până seara în groapa deziluziei. Ne petrecem astfel fiecare zi din şanţ în şanţ, din nefericire în nefericire, din iluzie în deziluzie şi în fiecare dimineaţă o luăm de la capăt, fară a înţelege poate niciodată cu adevărat ce se întâmplă cu noi.

Secretul însă este unul singur: ne lipseşte harta ochilor interiori. Şi, neavând-o, o folosim pe cea a ochilor exteriori – intrăm în fiecare dimineaţă pe pilotul lor automat care, din nefericire, nu ştie să ne conducă decât din groapă-n groapă.

Pentru că au ales să îngenuncheze în faţa unui lucru creat ( gustând din pomul oprit) în loc să îngenuncheze doar în faţa Creatorului, primii noştri parinţi ne-au programat astfel – vrând nevrând – pe noi, toţi urmaşii lor, să devinim dependenţi  de a îngenunchea în faţa lucrurilor create şi nu în faţa lui Dumnezeu. Altfel spus, ne-au programat să ne petrecem vieţile spirituale în sclavia propriilor noastre patimi faţă de aceste lucruri – adică dormind prin şanţuri în locul braţelor calde părinteşti.

Beţia spirituală şi şanţurile au devenit de atunci încoace o moştenire spirituală inevitabiă, pe care o primeşte în dar fiecare nou născut. Ea călătoreşte din generaţie în generaţie, din tată-n fiu şi-această amară soartă nu poate fi schimbată decât în cazul celor care se trezesc spiritual, care aleg să-şi deschidă din nou ochii interiori.



Cum Putem Discerne Între un Doctor în Teologie Autentic şi Unul Fals?

Number of View: 928

Dacă ar fi să luăm în serios criteriile de discernământ pe care ni le-au dat în acest sens specialiştii în materie (sfinţii), cu siguranţă că cele mai multe diplome de doctorat ar deveni nule, iar doctorii în teologie ar deveni atât de rari precum rândunelele iarna.

Sfântul Antonie spune că: „Părinţii cei de demult, când mergeau în pustie, întâi se vindecau pe sine şi, făcându-se doctori aleşi, vindecau şi pe alţii”. A fi procedat altfel ar fi fost mult prea periculos.

Sfântul Isaac Sirul spunea că mulţi voind să-i înveţe pe alţii, „s-au omorât pe ei înşişi […]. Pentru că erau încă bolnavi cu sufletul şi nu s-au îngrijit de sănătatea sufletelor lor”[1].

„Riscul de a-şi înrăutăţi propria stare şi de a-şi spori patimile, la care se supune cel ce încearcă să-i vindece pe alţii înainte de a se fi vindecat pe sine, ţine mai ales de faptul că rolul de călăuză şi de tămăduitor duhovnicesc face să se nască şi să crească două mari şi rele patimi, slava deşartă şi mândria, aceasta din urmă, […] ducând deseori la căderea celor sporiţi. Pe de altă parte, cel care nu este el însuşi deplin sănătos poate fi repede prins sau cel puţin atins de bolile altora.”[2]

Iar aceste boli, fiind produse de patimile necurăţite, spune sf. Ioan al Crucii, duc în mod negreşit la orbirea sufletului şi la întunecarea minţii. Ori, care dintre teologi, oricât de multe doctorate ar avea, ar putea convinge pe cineva de discernământul corect în ceea ce îi învaţă pe alţii, având sufletul orbit şi mintea întunecată?

***

“Când cineva a anunţat că a devenit doctor în teologie, Maestrul, care avea o ironie fină, i-a spus cu un aer inocent:

– Doctor în teologie? Ce fel de boală este asta?” (Anthony de Mello)

…fără  a generaliza, desigur, cred că sunt multe cazurile în care această amară ironie se potriveşte

din nefericire atât de mult!….

Sfântul Simeon Noul Teolog spunea: „să nu te dai în seama unui învăţător neîncercat […], ca nu cumva în loc de petrecerea evanghelică să o înveţi pe cea drăcească”[3]. Pentru că, după cum afirma Sfântul Maxim Mărturisitorul, “teologia fără practică este teologia demonilor”.

Aşadar, în concluzie, putem spune împreună cu Sfântul Ioan Scărarul că „doctor este cel ce are trupul şi sufletul nebolnave, neavând nevoie de nicio doctorie pentru ele”[4].

***

O broască a trăit toată viaţa într-o fântână. Într-o zi, s-a trezit cu surprindere cu o altă broască.

– De unde ai venit? a întrebat-o ea.

– Din mare.  Acolo trăiesc eu.

– Cum este marea? Este la fel de mare ca şi fântâna mea?

Broasca cea nouă a început să râdă:

– Nici nu încape comparaţie.

Broasca-gazdă s-a prefăcut interesată de poveştile noii venite, dar în sinea sa se gândea: “Dintre toate mincinoasele pe care le-am întâlnit în viaţa mea, aceasta este cu siguranţă cea mai mare – şi cea mai neruşinată”.

Cum îi poţi vorbi despre Ocean Unei broaşte care trăieşte într-o fântâna; sau despre Realitate unui teolog? [5]

În fine, nu cred că acest lucru este valabil chiar pentru toţi teologii, dar pentru cei mai mulţi, mi-e teamă că… da.

 

– Mihaela Farauanu –


[1] Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, ed. Sophia – 2001,  pg. 397

[2] idem, pg. 397

[3] idem, pg. 395

[4] Idem, pg. 396

[5] Anthony de Mello



“A Treia” Realitate

Number of View: 899

 

Atunci când visez  noaptea, am impresia că tot ceea ce trăiesc în vis e absolut real şi nu mă îndoiesc de asta nicio clipă. Dar şi atunci când sunt treaz am impresia că tot ceea ce trăiesc e absolut real şi nu mă îndoiesc de asta nicio clipă. Realitatea însă e undeva la mijloc.

 

Noaptea, deseori trăiesc doar prin subconştientul meu şi nu-mi pot folosi conştientul pentru a mă autocontrola. Ziua trăiesc deseori doar pe baza informaţiilor şi convingerilor adunate în conştient, ignorându-le pe cele din subconştient – care mi-ar putea spune o mulţime de lucruri nebănuite despre mine.

 

Toate acele lucruri pe care Dumnezeu nu mi le poate spune  nici măcar în rugăciune, din cauza blocajelor şi barierelor pe care i le opun prin fricile mele, mă ajută să le detectez noaptea în visele mele şi să le decodific a doua zi în timpul dialogului cu El – pe parcursul rugăciunii.

 

Visele sunt un psihoterapeut excelent, lăsat de însuşi Dumnezeu pt a mă ajuta să mă eliberez, să mă vindec de anumite răni din timpul zilei, care dacă ar rămâne aşa cum sunt mi-ar putea face viaţa imposibilă.

 

 Dar între cele două  stări – cea din timpul zilei şi cea din timpul nopţii – pe care eu le consider ca fiind reale, atunci când sunt în mijlocul lor, există o a treia stare, singura care este de fapt reală. În oricare din primele două stări s-ar afla omul, el este adormit, ca sub vrajă. 

 

Omul ajuns la cea de-a treia stare reuşeşte să pună împreună informaţiile pe care le are în subconştient – şi la care are acces, în mod obişnuit, doar noaptea, cu informaţiile din conştient – la care are acces doar ziua.    

 Omul ajuns la cea de-a treia stare este singurul care reuşeşte să intre în contact cu realitea şi să o vadă aşa cum este ea, aşa cum numai Dumnezeu o  vede în fiecare clipă.

– Mihaela Farauanu –



Cadoul Permanent

Number of View: 846

 Ce pot face singur, prin forţele proprii?

Căderile mele repetate mă trădează.

Dar de fiecare cădere a mea este legat un secret.

Fiecare cădere a mea aduce cu sine un cadou imens.

Iar dacă se întâmplă să cad în permanenţă, acest cadou devine unul permanent.

Pentru că mă ajută să văd ce pot  face singur şi cât de mare nevoie am în permanenţă de Dumnezeu.

 

Mihaela Farauanu



Care este cel mai rău lucru care ni s-ar putea întâmpla vreodată?

Number of View: 2113

 

 

Cel mai rău lucru care ni s-ar putea întâmpla în viaţă, ar fi ca totul să meargă după cum vrem noi.

Pentru a putea intra puţin câte puţin în înţelepciunea divină, care este infinit mai frumoasă, mai bogată,

mai fecundă, mai milostivă decât a noastră, trebuie ca înţelepciunea noastră să fie serios zguduită.

 Nu pentru a fi nimicită, ci pentru a fi înălţată şi purificată, şi pentru a nu rămâne prizioniera propriilor

sale limite, căci este întotdeauna marcată de o anume parte de egoism şi orgoliu, de lipsuri de credinţă şi

de iubire, mai mult sau mai puţin conştiente.

 

JACQUES PHILIPPE



De ce Persistă de Obicei Rănile Interioare?

Number of View: 844

Nu suferim atât de mult pentru ceea ce ne-au făcut să suferim alţii,

cât mai ales pentru că insistăm să ne amintim întruna ceea ce ne-au făcut.

 

Suntem dependenţi de propriile noastre drame.

Ne este greu să ne desprindem de ele pentru a ne continua mai departe drumul liniştiţi.

„Faptul că cineva a greşit faţă de tine, nu ar însemna nimic dacă nu ai insista atât să-ţi aminteşti acest lucru.” – Anthony de Mello

 

Mihaela Farauanu



Pagini: Prev 1 2 3 ...8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 Next