The answer to our questions…

Number of View: 785

 

To a disciple who was always seeking answers from him the Master said:
… “You have within yourself the answer to every

question you propose – if you only knew how to look for it.”
And another day he said:
“In the Land of the spirit, you cannot walk by the light of someone else’s lamp.

 You want to borrow mine,

 but I’d rather teach you how to make your own.



Give a coin to each person who offends or upsets you

Number of View: 1027

 

“Over the course of one year, give a coin to each person who offends or upsets you,” instructed the abbot of a young man who wanted people to follow a spiritual path.

For the next twelve months, a boy gave a coin to each person who offended of upset him, as he was instructed. At the end of the year, he returned to the a…bbot to find out what the next steps were.

“Go into town and buy food for me,” the abbot responded.

Once the boy left, the abbot changed his clothes, and disguised himself as a beggar and went to the gate. When the boy approached, he began to insult him.

“Good!” said the boy, “for a whole year I had to pay the people who upset or offended me, and now I can be attacked for free, without spending anything!”

Hearing this, the abbot removed his disguise.

“He who does not take insults seriously, is on the path to wisdom.” – Paulo Coelho

 



El – Vlad Miriţă

Number of View: 857



Gânduri…

Number of View: 1065

 

Rareori rugăciunea este mai puternică decât atunci

când nu simţi nimic în timp ce te rogi.

 Pentru că atunci în sfârşit nu te mai sprijini pe nimic,

decât pe Dumnezeu singur.



Puterea de a alege

Number of View: 916



Transformă-te în cine ești…

Number of View: 1079

Nu aștepta să ți se dea ceva inapoi, nu aștepta să ți se recunoască efortul,

să ți se descopere geniul, să ți se înţeleagă iubirea.

Încheie niște etape.

Nu din orgoliu, din neputință sau mândrie,

 ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potrivește cu viața ta.

Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful.

 Încetează să mai fii cine erai și

 transformă-te în cine ești!

 – Paul Coelho – Zahir



Îi Alege Dumnezeu Numai pe Cei Normali?

Number of View: 1164

Deşi poate fi surprinzător, în mare parte, aleşii lui Dumnezeu au fost oameni “nepotriviţi”, unii chiar disfuncţionali, departe de a fi fost normali…

Dar asta nu a fost o problemă pentru El – dacă El i-a creat (deşi nu anormali!),

a deţinut şi secretul de a-i face să reintre  în funcţionalitate, în normalitate.

Dacă nu ar  deţine El acest secret, atunci cine?…

Şi aceşti oameni anormali sunt  genul de material cu care Dumnezeu trebuie să lucreze în permanenţă.

„Fiecare dorim să arătăm normal să credem despre noi că suntem normali,

dar scriitorii Scripturii insistă că nimeni nu este „absolut normal” – cel puţin, nu în termenii lui Dumnezeu! […]

Una dintre cele mai nostime remarci despre Biblie pe care le aud din când în când, este că Biblia este o carte cu, pentru şi despre personaje pioase, vrednice de vitralii, dar practic de negăsit în viaţa reală!

Şi asta-mi arată că cei care afirmă aşa ceva practic n-au citit Scriptura! Pentru că aţi remarcat, de exemplu, câte familii în neorânduială întâlnim în Geneză?!

Un scurt sumar: Cain este gelos pe Abel şi-l ucide.

Lameh introduce poligamia în omenire.

Noe – cel mai neprihănit om de pe pământ – pe vremea sa se-mbată şi-şi blestemă nepotul.

Lot, atunci când casa-i este înconjurată de locuitorii din Sodoma care voiau s-i violeze oaspeţii, le oferă în schimbul acestora pe fetele sale!

Mai târziu aceste fiice îl îmbată şi rămân însărcinate de la propriul lor tată – şi Lot era socotit cel mai neprihănit om din Sodoma!

Avraam se joacă de-a favoriţii cu fii săi, Isaac şi Ismael, şi-i înstrăinează! […]

Căsătoriile lor sunt adevărate calamităţi!

Avraam se-mpreunează cu sclava soţiei sale, apoi, la solicitarea acesteia din urmă – îi trimite în deşert pe sclavă şi pe fiul astfel născut al acesteia. […]

Am zice că oamenii aceştia ar avea nevoie de terapeuţi sau consilieri, nu?! […]

(Te simţi un pic mai bine când te gândeşti la familia ta?)

Şi-atunci de ce i-a inclus scriitorul Genezei pe toţi aceştia în cartea sa?!

Există un motiv foarte important. Autorul Scripturii încearcă să ne familiarizeze cu un adevăr teologic profund: toţi suntem ciudaţi! […]

La fel cum sticla este predispusă să se facă ţăndări şi nitroglicerina să explodeze,

noi avem predilecţia să facem rele chiar şi atunci când condiţiile sunt dintre cele mai bune!” [1]

Sf. Ioan Gură-de-Aur demonstrează că, “dacă preoţia nu le-a fost încredinţată îngerilor, este de teamă ca ei să nu invoce, în severitatea impecabilităţii lor, trăsnetul asupra păcătoşilor; în timp ce omul, cunoscând din propria experienţă fragilitatea omenească, o deplânge cu compătimire în mod natural când o întâlneşte la alţii . Iată de ce, continuă sfântul arhiepiscop, odinioară ca şi astăzi, Dumnezeu a permis ca depozitarii autorităţii Lui în Biserică să comită greşeli, pentru ca amintirea căderilor lor să-i facă mai omenoşi faţă de fraţii lor. […]

Sfântul Bernard revine cu comentariul unui proverb: „Cel sănătos nu crede celui bolnav, iar sătulul nu cunoaşte suferinţa flămândului. Cu cât un bolnav devine mai asemănător cu alt bolnav, şi un flămând cu alt flămând, cu atât mai adânc le împărtăşesc greutăţile… Ca să ne simţim nefericiţi  de nefericirea altora, trebuie mai întâi să o experimentăm noi. Doar cunoscându-ne noi înşine vom putea regăsi sufletul aproapelui în al nostru şi vom putea şti cum să-i venim în ajutor.”

Să ne aplicăm noi înşine aceste lecţii. Atât cât suntem în picioare, nu putem nici să scuzăm, nici să înţelegem, la alţii, căderile care ne scandalizează, şi de câte ori atunci un orgoliu ascuns, sub culoarea zelului, ne duce la indignare! Dar să ne arunce la pământ o greşeală asemănătoare, şi compătimirea va lua repede locul severităţii noastre! Vom înţelege atunci cuvântul Sfântului Augustin: „Nu există un păcat la îndemâna unui om, de care să nu mă pot mânji eu însumi”, şi frumosul îndemn din Imitaţia lui Cristos. “Suntem cu toţii slabi, dar tu să te consideri cel mai fragil dintre toţi.”  [2]

Iacov a fost un trişor, Petru a fost impulsiv, David a avut o aventura, Noe s-a îmbătat, Iona a fugit de Dumnezeu, Pavel a fost un criminal, Ghedeon a fost nesigur, Miriam a fost o persoană bârfitoare, Martha a fost o îngrijorată, Thomas a fost un necredincios, Sara a fost nerăbdătoare, Ilie a fost capricios, Moise un bâlbâit, Zacheu a fost scund, Avraam era bătrân, iar Lazăr era mort …. Acum, care e scuza ta? Poate Dumnezeu să te folosească sau nu?

Dumnezeu nu-i cheamă pe cei calificaţi, El îi califică  pe cei chemaţi!

***

 

God can’t use me or at least shouldn’t use me. We’ve probably all thought it at some point.

However, studying the Bible shows us that many flawed people were used by God in powerful ways.

They were just as unqualified as you.

So now what’s your excuse?

 

 

– Mihaela Farauanu –

—————————————————————–

[1] John Ortberg –  Toţi sunt normali până când ajungi să-i cunoşti, ed. Scriptum, pg. 15, 16.

[2] Joseph Tissot – Arta de a ne folosi greşelile, ed. Galaxia Gutenberg, pg. 67, 68.





Diavolul se mulţumeste şi cu o singură patimă

Number of View: 1060

 

Fiecare crestin este luptat intr-un mod unic.

Un vechi proverb spune cam asa: “Diavolul este un maniac. El loveste intotdeauna in acelasi loc.” Si este si de inteles aceasta strategie rea. Daca diavolul l-ar lovi pe crestin in locuri diferite – cand cu o patima, cand cu o alta, foarte diferite intre ele -, omul ar avea vreme sa-si revina, pana la urmatorul atac, insa, lovind tot timpul in acelasi loc, omul nu gaseste intotdeauna puterea de a-si reveni.

Citeşte mai departe: http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/diavolul-multumeste-cu-singura-patima-118573.html



Ruşinea de dinaintea spovedaniei

Number of View: 898
 

 

Ce sa faci daca ti-e rusine sa marturisesti un pacat?

 

Raspunsul la aceasta intrebare il vei gasi in orice indreptar de spovedanie, cred insa ca nu pe cel tamaduitor. Sunt sigur ca tocmai pentru asta cauti un raspuns, un alt raspuns decat cel pe care nu ma indoiesc ca il stii deja, dar care, in starea in care esti, nu-ti este de nici un folos. De aceea, nici eu nu te voi apostrofa clasic: “E de la dracu’ rusinea, trebuie sa o depasesti si sa-ti marturisesti pacatul!”

Vladica Antonie, episcopul Surojului, isi amintea cu duiosie o intamplare din adolescenta sa, care i-a schimbat viata. Marturisesc ca aceasta intamplare a avut acelasi efect si asupra vietii mele. Odata, dupa terminarea slujbei, tanarul s-a apropiat la miruit de preotul care il smintise prin faptul ca-i parea beat. Totusi, dintr-o politete fatarnica, a incercat sa-i sarute mana, pe care preotul si-a tras-o rusinat, scuzandu-se pentru starea in care este.

Dupa ce lumea s-a imprastiat, tanarul, atins de gestul parintelui, s-a apropiat de el sa-si ceara iertare. Parintele era atat de mahnit, incat aproape ca plangea. Si i-a marturisit tanarului ca ii pare rau ca e asa, dar nu mai poate, pentru ca tocmai i-au murit intr-un accident sotia si copilul.

Atunci, viitorul mitropolit al Surojului a avut urmatoarea revelatie simpla, dar fundamentala. El a inteles ca una este a citi in Biblie despre rabdarea lui Iov si a-l da ca exemplu altora, cand ii vezi necajiti, si alta este sa ti se intample chiar tie un necaz atat de mare.

Viata crestina autentica incepe cu intelegerea acestui lucru simplu. Sa intelegem ca nu intotdeauna putem indeplini sfaturile atat de bune, de altfel, ale Sfintilor Parinti si chiar ale Mantuitorului.

Nu intotdeauna avem puterea necesara, curajul si, pur si simplu, vointa. Dar, cu toate acestea, sa nu uitam ca chiar si atunci, fie ca suntem ispititi si chiar stapaniti de draci, fie de pornirile normale ale firii, noi, totusi, ramanem crestini. Niste crestini loviti, dar crestini. Sa intelegem ca viata crestinului nu este alcatuita doar din victorii, doar din reusite, ci, poate, mai ales, din infrangeri, dar din niste infrangeri suportate cu barbatie.

Pentru noi, crestinii, o infrangere suportata cu barbatie e mai mare decat o victorie dobandita miseleste, adica cu ingamfare. Foarte usor o astfel de victorie te poate arunca in afara terenului de lupta. Adica, in cazul nostru, cineva care isi marturiseste pacatele cu prea multa usurinta isi poate pune intrebarea de ce i se intampla asta? Nu cumva tocmai pentru faptul ca nu ii par chiar atat de grave? Nu cumva, tocmai pentru faptul ca si-a pierdut duhul adevaratei pocainte?

Da, pacatul tau poate fi si avort, si incest, si homosexualitate, si necrofilie, si crima. Dar sa stii ca sunt oameni care marturisesc aceste pacate aproape cu seninatate, iar undeva, in vreo manastire uitata, exista poate un frate care se tanguie grozav pentru faptul ca a mancat un mar din copacul din care nu avea binecuvantare sa manance. Avem in Pateric cazul unui frate care era chinuit ingrozitor de faptul ca, facand ascultare la trapeza (bucatarie), manca din oala cu unt.

Asa ca, dupa parerea mea, rusinea pe care o simtim, atunci cand vine vremea sa marturisim un pacat, poate ca nu depinde atat de gravitatea pacatului savarsit, cat de intensitatea pocaintei noastre. Pentru a nu permite incunucarea unei pocainte atat de barbatesti si atat de placute lui Dumnezeu, diavolul se ridica impotriva noastra si ne ingreuiaza si mai mult framantarea, sporindu-ne nu doar rusinea, ci, odata cu ea, si deznadejdea.

Dar ce inseamna sa te declari invins? Oare faptul ca nu poti marturisi un anume pacat preotului? Nu. Inca nu. Aceasta este doar o lovitura, o lovitura pe care e si firesc ca orice lupta sa o presupuna. Dar inca nu este infrangere, inca este incaierare. Infrangerea este atunci cand noi incepem sa fugim nu doar de preot, ci chiar si de Hristos, cand ajungi sa crezi ca nu doar preotul nu te mai poate intelege, ci pana si Hristos, pana si El nu te mai poate ierta.

Ziceam ca rusinea aceasta poate fi nu atat din cauza gravitatii pacatului, cat poate din cauza intensitatii pocaintei. Si-ar fi prea trist sa ratam sansa unei incununari pe masura zbuciumului nostru. Cununa insa sta pe un loc mai inalt decat noi si inchipuie-ti ca nu avem nimic pe care sa calcam pentru a o ajunge: nici scaun, nici vreo piatra sau buturuga. Tot ce avem la indemana nu e decat pacatul nostru, pe care trebuie sa calcam, ca pe o scara, ca pe un loc inalt si sa ajungem pana la cununa.

Asadar, daca nu o poti spune preotului la care te spovedesti de obicei, du-te si o spune unui preot necunoscut, du-te intr-un oras strain, intr-o tara straina, unde nu te mai stie nimeni, si spune-o primului preot care iti iese in cale, numai spune-o.

Daca ti-ai pierdut increderea in preoti, ca poti cadea si in aceasta ispita, spune-o unui om in care ai incredere. Daca nu ai nici macar un astfel de om, spune-o direct lui Dumnezeu, spune-I-o neincetat. De fapt, sunt convins ca amintirea pacatului te obsedeaza oricum, dar tu spune-o deschis, cu nadejde, nu fugind de Dumnezeu.

Ia cazul lui Petru si Iuda. Si Iuda s-a aprins de pocainta, a fugit si a aruncat banii dobanditi pe sange. Iuda, spre deosebire de Petru, a recunoscut sangele lui Hristos ca fiind “nevinovat”, adica, practic, a infruntat hotararea iudeilor, a infruntat tot Templul care L-a condamnat pe Hristos la moarte.

Petru nu a avut putere sa faca aceasta, nici macar in fata unei simple femei care i-a zis ca l-a vazut printre ucenici. Petru s-a lepadat cu juramant de Hristos, in timp ce Iuda L-a marturisit fara frica “nevinovat” si nu doar in fata unei simple femei, care nu i-ar fi putut face nimic, ci in fata legiuitorilor iudei, care il puteau da la moarte.

Si cu toate acestea, pocainta cea mare a lui Iuda nu i-a folosit la nimic, pentru ca Iuda, desi se caia, fugea de Dumnezeu, nu avea indrazneala sa I se marturiseasca. Iuda, care a avut curaj sa marturiseasca inaintea oamenilor, nu a avut curaj sa marturiseasca lui Dumnezeu, iar Petru, desi s-a speriat si s-a rusinat de oameni, totusi, atunci cand a fost vremea, s-a marturisit lui Dumnezeu.

Care a fost marturisirea lui Petru? A zis el oare: “Doamne am gresit ca Te-am tradat, iarta-ma!”? Nu. Petru a marturisit altfel, socant pentru noi. Petru a zis: “Doamne, Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc”. Asa sa repeti si tu, chiar daca nici tu nu o crezi. Sa o spui, tocmai pentru ca e o minciuna, dar e o minciuna care ai vrea sa fie adevarata. Poate chiar e un adevar, un adevar la care putini dintre noi putem ajunge, dar il ravnim. Sa plangi si sa repeti minciuna aceasta lui Dumnezeu, sa I-o spui in fata: “Doamne, Tu stii toate, Tu stii ca Te iubesc!”

Dumnezeu stie pacatul nostru, Il stia chiar mai inainte de a ne fi adus pe lume. Si totusi, El nu a impiedicat nasterea noastra. Oare nu arata asta increderea lui Dumnezeu fata de noi, oare nu arata marea nadejde pe care si-a pus-o El in noi? De ce sa dezamagim pe un om atat de minunat Care este Dumnezeu?

Acelasi vladica Antonie, intr-o predica la Nasterea Domnului, care stiu bine ca n-a fost tradusa in romaneste, propune o discutie, nu atat despre credinta omului in Dumnezeu, care este o tema arhidiscutata, cat despre credinta lui Dumnezeu in om.

Vladica aminteste de o povestioara, se pare, de nu prea mare valoare literara, in schimb de mare adancime duhovniceasca. Autorul isi inchipuie sfatul Sfintei Treimi la facerea omului. Dumnezeu Tatal ar fi spus: “Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra”. “Da, dar omul acesta va cadea – zise Duhul -, si Tu, Fiule, va trebuie sa mori pentru El”. “Sa-l facem, dar, sau sa nu-L facem?” – a intrebat Tatal. “Sa-L facem” – a zis Fiul.

Iata nadejdea pe care si-a pus-o Dumnezeu in om! Acestui Dumnezeu ne marturisim noi, de acesta ne rusinam, pe acesta Il iubim.

Daca inca nu-ti poti marturisi pacatul tau preotului, nu deznadajdui, spune-l lui Dumnezeu. Si adauga la acel pacat si toate motivele pentru care nu-l poti marturisi. Sa-i spui lui Dumnezeu toate asa cum sunt, cu simplitate. Sa nu te desparti de Dumnezeu.

Poti sa-I spui ca nu e drept cu tine, ca este chiar El vinovat pentru pacatul Tau, poti sa clevetesti macar tot pamantul inaintea Lui, toti preotii si episcopii, dar sa spui totul cu fata catre El si sa nu te linistesti pana cand nu obtii un raspuns de la El. Poate ca, la un moment dat, iti vei da seama ca ceea ce-i spui este o minciuna, poate ca nu. Sa stii insa ca El te va intelege, orice i-ai spune. Si sa te linistesti.

Lui ai voie sa-i spui toate, tocmai pentru a nu ajunge sa te reversi inaintea oamenilor. Dar sa te pazesti a cleveti pe preoti sau pe oricare alt om in fata oamenilor, pana ce te vei linisti desavarsit.

Numai lui Dumnezeu sa-i parasti pe toti, ca El te va intelege, El stie toate. Si-n toata vremea, oricat de deznadajduit sau revoltat vei fi, sa nu uiti ca totul nu este decat o ispita, o ispita vremelnica, pe care trebuie sa o infrangi.

Va veni si timpul cand o vei putea spune preotului, adica tot lui Dumnezeu, dar cu martor. Nu-ti va parea atat de greu, om este si el, chinuit de ganduri ca si tine, pentru ca, asa cum spune Apostolul Pavel, oare nu “tot trupul geme si suspina cu suspine negraite, asteptand infierea”?

Gandeste-te ca acesta nu e decat un pacat neinsemnat, un pacat oarecare. Ca viata s-ar putea sa te arunce, de acum inainte, in niste pacate atat de mari, incat ceea pentru ce te framanti acum sa-ti para fleacuri. Si, daca pe acesta nu-l poti marturisi, cu acelea ce vei face?

“Indrazneste, Eu am biruit lumea”.

Ieromonah Savatie Bastovoi



Virtuţile şi nevoinţele întemeiate pe slava deşartă

Number of View: 877

 

 Ne-a spus avva Eustatiu:

 Traind in lume,

eu niciodata nu am gustat mancare inainte de apusul soarelui.

 Cand sedeam in pravalie, cartea nu imi cadea din maini; slugile mele vindeau si primeau marfa, iar eu necurmat ma indeletniceam cu citirea. Miercurea si Vinerea imparteam milostenie la saraci. Cand toca de slujba, ma grabeam la biserica si nimeni nu venea mai inainte de mine. Cand ieseam din biserica, chemam in casa mea pe toti saracii care erau acolo si ei imparteau cu mine masa mea. Niciodata nu am dormitat la privegherea de toata noaptea din biserica si ma socoteam un mare nevoitor. Toti ma preamareau si cinsteau.

A murit fiul meu. Toti dregatorii cetatii au venit ca sa ma mangaie, insa nu ma puteau mangaia. De mare intristare m-am imbolnavit si eram aproape de moarte. Abia dupa sapte luni m-am indreptat. Am mai petrecut in casa mea inca patru ani dupa aceasta; ma nevoiam dupa puterile mele si nu ma atingeam de sotia mea; traiam cu ea ca si cu o sora duhovniceasca. Cand mi se intampla sa vad un monah din Schit, il chemam in casa mea ca sa guste paine impreuna cu mine. Pe acesti monahi ii intrebam despre minunile ce se faceau de catre Sfintii Parinti si incetul cu incetul am inceput doresc monahismul. Pe sotia mea am asezat-o la manastire de maici, iar eu singur m-am dus la avva Ioan, cu care eram cunoscut. El m-a tuns in monahism. Avea fericitul afara de mine inca doi ucenici.

Toti ma cinsteau vazand osardia mea, mai ales fata de biserica. Am petrecut la Schit cam vreo cinci luni, si-a inceput sa ma necajeasca dracul curviei, amintindu-mi nu numai de sotia mea, ci si de slujnicile pe care le avusesem in casa mea. Niciun ceas nu aveam odihna de acest razboi. Pe batranul cel sfant II priveam ca pe un diavol, iar cuvintele lui mi se pareau ca niste sageti care ma raneau.

Cand stateam in biserica la priveghere, apoi nu puteam sa deschid ochii de somnul ce ma cuprindea, asa ca nu-o data, ci de cateva ori am ajuns la deznadejde. Ma lupta si dracul saturarii pantecelui, ma lupta pana acolo ca adesea furam ramasitele de paine, mancam si beam pe ascuns. Ce sa mai vorbesc asa de mult!

Gandurile m-au indemnat sa fug din Schit, sa ma indrept spre Rasarit, sa ma asez intr-un oras unde nu ma stie nimeni si acolo sa ma dedau la curvie sau sa ma insor. Staretul, vazand schimbarea de pe fata mea, in fiecare zi ma indemna zicand: Fiul meu, cugetele viclene navalesc asupra ta si tulbura sufletul tau, iar tu nu mi le marturisesti.

Dar eu raspundeam: Parinte, n-am nici un fel de cugete, insa eu ma gandesc la pacatele mele si ma tanguiesc pentru ele. Inviforat de aceste ganduri spurcate si viclene, am petrecut 15 luni.

In ajunul unei Duminici am visat ca ma aflu in Alexandria, ca vin sa ma inchin Sfantului Apostol Marcu. Si iata ca m-au intampinat o multime de arapi. Ei m-au apucat si inconjurandu-ma, s-au impartit in doua cete. Au adus un sarpe negru si mi-au legat cu el mainile, iar un alt sarpe mi l-au incolacit in jurul gatului; alti serpi mi-au mai pus pe umeri si ci s-au agatat de urechile mele; cu un astfel de sarpe m-au incins si peste coapsele mele. Dupa aceia au adus niste arapoaice (etiopiene) de care eu am avut candva in casa mea si ele au inceput sa ma sarute si sa ma scuipe in fata. Putoarea lor era nesuferita. Serpii au inceput sa manance picioarele mele, fata si ochii, iar arapii, care stateau in jurul meu, mi-au deschis gura si-mi turnau ceva in ea cu lingura ele foc, zicand: Mananca si te satura. Apoi au adus un pahar, zicand: Dati-i vin si apa si adapati-l. Si m-au adapat cu smoala arzanda amestecata cu pucioasa. Dupa aceasta au inceput sa ma bata cu toiegele de foc, zicand: Sa-l ducem la Efes si ne vom bale joc de el si acolo.

Aflandu-ma intr-o astfel de nenorocire, am vazut doi barbati luminosi si de o frumusete negraita: ei ieseau din biserica Sfantului Marcu. Etiopienii (arapii) vazandu-i au fugit, iar eu am inceput sa strig catre ei: Miluiti-ma! Ei m-au intrebat: Ce-i cu tine? Eu am raspuns: Mergeam la biserica sa ma inchin si am dat peste talhari si iata vedeti ce au facut din mine. Unul dintre barbatii luminosi mi-a zis: Bine ti-au facut si trebuiau sa-ti faca si mai rau. Insa nimeni nu te poate scapa de aceste legaturi, afara de avva Ioan, cu care traiesti impreuna si de care esti despartit prin necredinta ta. Dupa aceasta barbatii aceia luminosi m-au parasit si au plecat, iar eu am inceput a striga catre ei: Va jur cu Treimea cea de o fiinta! Miluiti-ma! Si pe cand strigam eu astfel, au venit fratii si m-au trezit. Eram ud de lacrimi. Sculandu-ma, m-am grabit la cuviosul staret, am cazut la sfintele lui picioare si i-am povestit pe rand toate cele vazute de mine. Mi-a spus ca arapii sunt dracii, serpii – cugetele cele spurcate pe care nu le marturisesti; sarpele de foc – razboiul dracului curviei; arapoaicele – sunt gandurile cele viclene, care te momesc si te pierd pe tine; lingura de foc cu care ti-au deschis – sunt dracii osandirii; paharul cu care te-au adapat este starea ta sufleteasca provenita de la acceptarea cugetelor viclene; sarpele care te manca este vorbirea de rau si ura pe care ai simtit-o fata de mine si de frati; smoala si pucioasa inseamna painea si apa pe care o mananci si o bei pe furis.

Sa stii, fiule, ca virtutile pe care le savarseai in lume erau amestecate cu inaltare si trufie. Privegherile tale, posturile tale, umblarea ta la biserica, milosteniile pe care le imparteai, toate se faceau pentru lauda omeneasca. Pentru aceea diavolul nici nu a navalit asupra ta. Acum insa, cand a vazut ca tu te-ai inarmat impotriva lui, el s-a ridicat asupra ta.

Pe viitor te indemn, fiule, cand mai simti tulburare si vifor de la cugetele cele viclene, spune-mi mie, parintelui tau, sau fratilor care traiesc impreuna cu tine si nadajduiesc in Dumnezeu ca te voi ajuta, cum am ajutat pe multi. Dandu-mi aceasta indrumare, m-a trimis in chilia mea. De atunci am inceput sa-mi descopar gandurile mele si am petrecut in toata linistea.

Virtutile monahilor si nevointele lor se deosebesc in chip radical de nevointele si virtutile mirenilor. Zice Sfantul Ioan Carpatinul unui monah: Sa nu-ti ingadui sa recunosti mai fericit pe un mirean, decat pe un monah, pe un mirean care are femeie si copii si care se mangaie prin faptul ca face multora bine si da milostenie, fara sa fie ispitit de draci, sa nu te recunosti, monahule, mai mic decat un astfel de mirean in a bineplacea lui Dumnezeu.

Zic aceasta nu pentru ca tu traiesti fara prihana, purtand osteneala nevointei monahale, dar chiar daca esti foarte pacatos. (Aici nu se intelege o viata pacatoasa voita, ci recunoasterea sa ca pacatos, din pricina alunecarilor ce vin de la neputinta sa si de la viclesugurile vrajmasului). Intristarea sufletului tau, patimirea ta, este mult mai cinstita inaintea lui Dumnezeu, decat cele mai inalte virtuti ale mirenilor. Tanguirea ta cea mare, pocainta ta, suspinurile tale, mahnirea, lacrimile, chinuirea constiintei, nedumerirea cugetului, osandirea de sine, bocetul, plansul mintii, strigatul plangator al inimii, faramarea, tulburarea, cainarea si umilirea de sine, acestea si altele asemenea acestora, care-i ajung pe cei ce sunt aruncati in cuptorul de foc al ispitelor, sunt mult mai cinstite si mai placute lui Dumnezeu, decat lucrarea cea buna a mireanului. (Cuvant catre Monahii din India).

Nevointa monahului se intemeiaza pe o adevarata smerenie, legata in chip firesc cu lepadarea de sine, fiind marit Dumnezeu inaintea omului si toata nadejdea mantuirii se arunca numai asupra lui Dumnezeu; dimpotriva, nevointa mireanului, alcatuita numai din fapte din afara, in in chip firesc creste eul omului si-l micsoreaza pe Dumnezeu inaintea omului. De aceea vedem ca multi pacatosi cumpliti, intrand in monahism, au ajuns sfinti mari, iar renumiti nevoitori din lume, intrand in monahism, au sporit foarte moderat, iar unii chiar au cazut.

“Trebuie cercetat, zice Sfantul Ioan Scararul, de ce mirenii, care isi petrec viata in privegheri, posturi, in nevointe, trecand la viata monahala, in acest camp de incercari duhovnicesti, departat de oameni, parasesc nevointa lor stricta si prefacuta. Eu am vazut multi si feluriti pomi ai virtutilor saditi de mireni si adapati cu slava desarta, si cu niste murdarie din groapa de gunoi, fiind ingrijiti de aratare (adica faptele sunt facute pentru a fi aratate sau vazute de oameni), pamantul de langa ei fiind ingrasat de laudele omenesti. Acesti pomi fiind rasaditi pe pamantul pustiului, necercetat de oameni si care este lipsit de apa imputita a slavei desarte, indata s-au uscat. Pomii crescuti in moleseala nu pot creste si nu pot aduce rod pe pamantul aspru al monahismului” (Scara, Cuv. 2).

Sfantul Ignatie Briancianinov



Pagini: Prev 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ...16 17 18 Next